2017 – Anul in care asfaltul a intalnit muntele

2017 – Anul în care asfaltul a întâlnit muntele

Pasiunea poate fi un adevărat motor de motivație, unul care nu se poate stinge atât de ușor, și care are și rezerve suficiente să țină timp nelimitat. Că limitele ni le impunem noi înșine nu mai e o noutate pentru nimeni. Și uite-așa suntem actorii propriei noastre povești de viață. Începem să scriem încet-încet, zi după zi, uneori mânați de dorință sau motivați de idealuri, iar alteori ne lăsăm purtați de val. Dar în cele din urmă, alegerile ne aparțin.

Am început să alerg din întâmplare, luată de val, și acum trebuie să recunosc că acel moment mi-a schimbat destul de mult viața. Pentru că nu-i așa, unele momente ne pot schimba traiectoria printr-o decizie simplă, pe care nu o cumpănim, dar pe care o alegem pentru că ne atrage. Există ceva acolo care te face să mergi înainte și să nu pleci urechea la acea siguranță pe care ți-o oferă cunoașterea tuturor amănuntelor. Pur și simplu faci o alegere și pui câte un pas, unul după altul, așteptând cu nesaț să vezi ce îți oferă primul metru, prima sută de metri, primul kilometru. Necunoscutul poate fi uneori palpitant. Curajul e la purtător. E în fiecare din noi.  Eu l-am simțit. Dar despre cum am început eu să alerg, am să povestesc într-o altă postare.

Mă reîntorc la 2017 – anul care mi-a adus atâtea bucurii în alergare. Un an cu alergări din plin, unele planificate, altele nu, dar toate făcute cu atâta poftă, încât nici nu mi-am dat seama când am ajuns aproape de finele toamnei… A fost anul în care am alergat, atât curse pe asfalt, plecând de la 5 km, până la curse de trail, care au ajuns la 45 de km cu peste 4000 de metri diferenta de nivel. Spectaculoase toate cursele…și asta nu doar datorită faptului că am urcat pe podium aproape de fiecare dată (am uitat să vă spun că modestia este și unul din atuurile mele :D), ci datorită faptului că aveam aproape o echipă, oameni dragi cu care am împărțit fiecare moment de bucurie, și fiecare prăjitură de după cursă. Emilia devenise deja cea mai bună prietenă a noastră, cea mai atentă și cea mai dulce. Asta ca să menționez doar un mic amănunt picant, pardon – dulceag, din culisele Aviatorilor.

Cei care mă cunosc deja, știu că echipa mea de suflet este Aviației Wellness Center Run TEAM – echipa pe care am creat-o în 2015, când a avut loc cea de-a doua ediție  (și ultima, din păcate, ediție oficială în România) a Wings for Life World Run. O mână de oameni bucuroși și atrași de mișcare în general, și de alergare la acel moment, care au împărțit atunci veselia de a fi împreună și de a alerga în plin soare km după km, în același timp cu mii de oameni de pe întreg mapamondul, până când mașina oficială de Finish Deadline urma să oprească cursa nebună a fiecăruia.

 

 

Ha-ha, mă uit mai sus și văd că de fiecare dată când am început o frază, am reușit să divaghez de la subiectul acestei povestiri. Așa că revin, iar și iar la 2017. Știu că am multe de povestit, și de împărtășit cu voi. 😊 Câtă adrenalină și câte momente pline de suspans am trăit în acel an! Cu siguranță pot înconjura globul pământesc de cîteva ori…și încă o dată 😀

Curse scurte, curse lungi, curse pe asfalt, curse pe munte, curse planificate și neplanificate, cu antrenamente puține și prea puțin specifice. Însă făcute toate cu simț de răspundere 😊 Deh, așa e când alergi după cum te îndeamnă inima, și fără antrenor. Când am decis că o să alergăm și câteva curse montane, i-am propus lui Virgil (cel de-al doilea membru al Aviatiei Wellness Center Run TEAM) să ne antrenăm pe banda de alergare. Dacă tot ajungeam la sală, era păcat să nu încercăm alergarea asta, mai ales că cealaltă variantă era să facem de nush câte ori o aceeași pantă de 100-maxim 200 de metri, în vreunul din parcurile bucureștene. La vremea respectivă, o imagine deloc atractivă pentru mine. Noroc că Virgil a fost de acord, și uite-așa aveam programată câte o alergare pe bandă, o dată/săptămână (atunci cadn nu intervenea ceva, desigur). Antrenament la clasele de aerobic, antrenament pe banda de alergare. Un meniu premium ales de Aviatori, într-un centru premium. Desertul, adesea era priveliștea oferită de apusul soarelui, care se oglindea prin geamurile sălii de fitness. Îmi amintesc că uneori mai deschideam ecranul existent pe banda de alergare și urmăream diverse emisiuni sportive. Cel mai de preț moment a fost atunci când pe unul din canalele de sport se transmitea în direct un maraton. Și ei alergau, și noi alergam, și ei trăgeau din greu, și noi la fel, și ei erau elite, și noi…propriile noastre elite 😀

Alergarea pe bandă poate fi extrem de plictisitoare, mai ales dacă ești singur. Nu mă gândeam vreodată că voi alege această variantă. Nu mi se părea nici distractiv, și nici practic. Mai ales că aici conexiunea aceea cu natura (fie ea și parc), nu mai exista. Nici măcar o picătură. Nici măcar o respirație. Dar, de cele mai multe ori alergam în echipă, câte doi, câte trei. Și atunci mai aruncam câte o privire pe furiș, ba la ecran, să modificăm pace-ul și/sau înclinația, ba să ne întrebăm una alta din ale vieții întâmplări. Și-apoi, când nu ești singur, parcă totul e mai ușor. Încurajările curg, motivația e prezentă și ea: „Hai Virgil! Hai Roxy! Hai Dada! Încă puțin! Acum hai să scădem înclinația, ce ziceți de puțină viteză? Încă 30 de secunde…Și încă…” Și timpul se scurgea, și kilometrii se adunau. Mai puține calorii, dar cel puțin antrenamentul era dus la capăt. Țin minte că Virgil întotdeauna glumea, făcând calcule: Pfff, doar 650 de calorii? Adică bei o sticla Cola și mănânci un croisant, și gata le-ai pus la loc! Poate chiar mai multe!” 😀  Era greu, dar plăcut în același timp, mai ales că de multe ori primeam vizita prietenilor din sală, care ne întrebau: Și pe unde mai alergați? Pentru ce vă antrenați? Cât timp alergați azi? Wow, eu nu cred ca aș putea! Și cum, așa pe bandă înclinată, și la viteza asta? Dar ce ați slăbit! 😀  Și noi, mândri nevoie mare, le răspundeam zâmbind (când mai aveam suflu), că anul ăsta ne-am gândit să alergăm și câteva montane. Și mai creșteam puțin viteza 😀 Nu, că nu eram masochiști, ci doar foarte motivați. Și timpul trecea, kilometrii se adunau ușor-ușor, suflul era parcă mai bun, iar noi alergam, fiind prezenți în fiecare zi de luni sau de marți, acolo, pe bandă. Făceam o scurtă încălzire la început, apăsam butonul de Start, iar apoi “the force” era de partea noastră. Îmbujorarea din obraji, hainele leoarcă și caloriile arse (în general cam puține la cât efort credeam noi că facem), și ochii admirativi ai celor prezenți în sală (v-am mai spus de modestie, nu? :D), era tot un imbold pentru noi. Deja perfectam următoarea alergare.

Cred, și ceilalți coechipieri, sigur pot confirma și ei, că antrenamentele astea ale noastre, multe-puține, câte or fi fost, ne-au fost de folos la înfruntarea cu muntele. Și mai cred că pot confirma și faptul, că muntele nu știa de antrenamentele noastre, și nu a fost atât de primitor pe cum ne așteptam noi. I-am simțit măreția și spiritul dur încă de la prima cursă. Credeați că Semimaratonul alergat în cursa de la Maratonul Brașov, când zăpada căzută cu o zi înainte de cursă a fost doar una din surprizele ce ne aștepta, a fost o cursă ușoară? 😀 Alunecările pe zăpada care o lua la vale cu tot cu tine de parcă tropotul pașolor tăi declanșa ceea ce părea să fie o adevărată avalanșă, trântele de pe traseu luate pe neașteptate, zăpada care se scutura din copaci de parcă era o gospodină care își cernea făina înainte de a face aluatul pentru pâine, urcarea nesfârșită de la Pietrele lui Solomon (partea de care ne amintim acum cu zâmbetul până la urechi, mai puțin atunci când aveam numai “ cuvinte de laudă” pentru porțiunea aceea cu gheață și fără sfârșit), noroiul și soarele ce ne-au încălzit frunțile și picioarele înghețate pe ultimii kilometri, copacii care de-acum își scuturau crengile grele de zăpadă direct peste capetele noastre, zguduindu-le atunci când un boț mai mare se nimerea să te atingă drept în creștet, au fost doar câteva din cireșele pline de savoare, de pe tortul acestei curse. Zăpada aceea ne-a surprins pe toți, dar acum zic eu ca a fost un deliciu. Alb, cu iz de frișcă la început, alunecos pe alocuri, pudrat pe alte locuri, și (de)colorat de soare la final. Dar zâmbetul! Zâmbetul de la finalul cursei, nu se compară cu nimic. Atunci când linia de Finish ți se înfățișează în fața ochilor, inima o ia razna, picioarele se dezlănțuie, și rânjetul încrâncenat de până atunci se transformă în cel mai frumos zâmbet din zi. Știu că sunteți de acord cu mine…Și dați aprobator din cap 😀  Cei care au alergat această cursă știu ce veste-poveste a fost.

 

 

Ca să mă întorc puțin la alergările pe asfalt. 2017 a fost anul în care am ajuns la curse despre care cu un an înainte nu auzisem deloc, sau poate doar îmi trecuse rapid pe lângă ureche vreo informație, și nu le consideram tangibile. Pe de o parte, din cauză că fiind curse scurte, asta însemna Viteză (cu V mare), iar eu nu mă împăcam bine cu asta de când mă știu. Iar pe de altă parte am observat, privind mai atent că participau alergători cu experiență și cunoscuți mie ca fiind adesea pe podium. Așadar, multă vreme le-am ignorat. Până la un moment dat, când Daniel (care la acea vreme încă făcea parte din echipă, fiind cel mai titrat alergător al nostru) ne-a întrebat dacă nu vrem să mergem și noi. Și iată că am stat oleacă pe gânduri și am cugetat. Eu la alergări de viteză? Nu eram cel mai potrivitaalergator din echipă. La acel moment aveam vitezomanii noștri: Daniel, Oana, Dan…Și Virgil (vitezomanul neștiut, dar în clară devenire). Însă bucuria de a fi alături de echipă a trecut peste gândul frustrant că trebuie să îmi înfrunt temerile legate de distanțele scurte. E ciudat cum lucrurile din copilărie ne urmăresc de-a lungul vieții (nu că asta ar fi noutate, mai ales pentru cineva care a studiat psihologia și știe cum stau lucrurile :D). Desigur, teoria are partea ei de noblețe, atâta vreme cât rămâne la acest nivel. Atunci însă când vine vorba de pus în practică, apare greutatea confruntării realității. Știu că la finalul școlii generale, sau începutul liceului, am participat la vreo 2-3 concursuri de alergare care se organizau la nivel județean.  Și îmi amintesc că mă descurcam onorabil, în top 3 (dar niciodată pe primul loc). Rezistența era punctul meu forte. La orele de educație fizică îmi târam întotdeauna picioarele la probele de 50 sau de 100 de metri viteză. Nu le iubeam deloc. Însă când venea vorba de probe mai lungi, de rezistență, eram în elementul meu. Profesoara de română și profu’ de sport cred că erau printre preferații mei (alături de profesoara de limba rusă). De altfel erau singurii care mi se adresau cu primul prenume 😊 . Ah, limba rusă, și influența unei profesoare cu foarte mult tact pedagogic și pasionată de materia pe care o preda. Și acum, după atâția ani, îmi amintesc cu drag versuri din poeziile învățate atunci. De corespondența pe care o aveam cu alti copii de vârstă asemănătoare din Ukraina (Zacarpatia), care ne trezeau interesul pentru o limbă tare la modă la acel timp (înainte de ‘89, desigur). Etichete de ciocolată, vederi, hârtiile de la guma de mestecat, și cele câteva cuvinte în scris pe care le schimbam au fost începutul a ceea ce urma să fie baza învățării limbii ruse. Și în cazul meu chiar a avut effect…Dar timpul a trecut, și am uitat destul de mult…

Dar, să revenim la cursele de viteză. Și momentul în care am descoperit că mă descurcam binișor. Fără antrenamente specific: nu bucăți, nu alergări rapide, nu intervale, nu lansate. La început a trebuit să întreb care e diferența dintre aceste lucruri, pe măsură ce auzeam de ele. Știu, e ciudat ca după 4 ani de alergare să nu știu ce semnifică, dar atâta vreme cât statutul meu de amator ce alerga doar pentru starea aceea de bucurie, nu erau atât de necesare. Mai necesare erau informațiile legate de pantofii potriviți pentru asfalt și pentru trail, șosetele, hainele de alergare, și alimentația.

Aș aminti aici doar câteva din cursele de asfalt, scurte și nimicitoare ca intensitate pentru mine, din 2017: ștafeta de 5 k+5k (echipă cu Virgil, la Uniqua – Bucharest 10km & Family Run 2017, unde am ajuns pe locul 10 la echipe din 136, și locul 1 la echipe mixt – deși asta a fost o categorie nepremiată), cursa de 6 km (la Cros F-Secure STEP by STEP 2017 – unde am ocupat locul 1 la Open, ajungând la finish înaintea unor alergătoare cu multă experiență și pe care le admir mult), sau cursa de 10 km (din luna mai la OMV Petrom Bucharest Halfmarathon 2017- la care am ajuns pe locul 8 din 1299 de participante de gen feminin).

Hmmmm, când îmi amintesc de ștafeta de 5kx5k, primul lucru însemnat e propunerea lui Virgil: Daniela, ce zici, nu vrei să facem o ștafetă? Și apoi uimirea mea, și replica destul de consternată: Ștafetă? Adică viteză? Păi noi nu ne antrenăm pentru așa ceva! Și-apoi, când am zis eu vreodată că îmi place viteza?! De mică mă feresc de ea 😀 Însă, cum fiecare lucru are un început, iată că anul trecut am făcut și asta. Cum a fost? Incitant, provocator, rapid, și de fiecare dată cu atenția la maxim. Nu era de timp de povești, și nici de admirat traseul. Deci, în același timp frustrant, cu multă adrenalină, și cu zâmbete doar înainte și după linia de finish. La ștafetă, fiecare din noi a alergat aproximativ 5 km. Virgil puțin mai mult, eu puțin mai puțin, că deh am împărțit cele două bucăți ale traseului după puteri (după înălțime, după capacitatea de viteză, după numărul de la pantofi :D). Cine e mai mare, ia partea mai mare. Nu spunea o vorbă: Cine-mparte, parte-și face? Păi da, așa și cu Virgil. A luat traseul mai lung (dacă tot a venit cu propunerea) și puțin a lipsit să mă ia prin surprindere, atât pe mine, cât și pe Roxy (care la vremea respectivă și ea era parte din echipă, și venise la susținere), ajungând printre primii 10 concurenți, la linia de schimb al ștafetei. N-am pierdut schimbul, dar eram încă cu ochii după primii concurenți, care de altfel nu erau o surpriză: Alex Corneschi și Marius Ionescu. Vaaai, cum e să îi vezi trecând pe lângă tine, în viteză…Când a apărut Virgil, tare m-am bucurat, și mi-am dat seama că în câteva momente responsabilitatea va ajunge pe umerii și picioarele mele. Am făcut repede schimbul cu Virgil, care trăsese tare de tot…și dusă am fost. Primul din cei 5 km a fost rapid rău și pentru mine, dar pe măsură ce mai trecea câte unul, greutatea în picioare se aduna. Însă în gând îmi ziceam că nu mai e mult, și că acolo la finish mă aștepta parte din echipă. Anterior concursului, Virgil îmi spunea că după ce îmi predă ștafeta mai aleargă cu mine primul km. N-a fost să fie, dar nici nu m-am întrebat de ce. Nu știam foarte limpede traseul, însă nu era ca și cum aș fi avut cum să mă rătăcesc. Cursa se desfășura în același timp cu proba de 10 km. Așa că puneam ochii pe câte un alergător aflat înaintea mea cam la 50 de metri distanță și mă țineam după el. Finishul cursei a fost apoteotic: puțin în pantă, că așa îi stă bine alergătorului, mai ales celui de asfalt. 😀

La cursa de 10 k de la OMV Petrom Bucharest Half Marathon din luna mai, unde a participat majoritatea echipei, cred ca am facut cea mai buna alergare a mea pe acesta distanta. Alergarile pe distante atat de scurte nu iti dau prea mult timp sa visezi, sa te abati cu gandul, asa cum se intampla la cursele lungi. Inca de la inceput stii ca e o distanta pe care trebuie sa o parcurgi cat de bine poti tu.  Daca gandurile tale incep sa fuga de pe traseu, cu siguranta viteza ta scade, incepi sa nu mai observi pe unde alergi. Cu siguranta ati trecut si voi prin asta. Eu ma gandeam ca as putea ca sa nu ma las distrasa, sa imi concentrez atentia asupra unui alergator care se afla la o distanta de cel putin 50-100 de metri inaintea mea. Imi aleg culoarea unui tricou, a carui nuanta este destul de tipatoare astfel incat sa nu il pierd in multime. Si incerc sa micsorez distanta. Daca il ajung sau il pierd, schimb tricoul. Nu, nu pe al meu cu al altcuiva :D, ci al celui pe care il urmaresc in alergare. Acum, daca tot am amintit de asta, trebuie sa scriu aici, ceva haios din timpul acestei curse. Si poate nu as fi dat importanta daca pozele primite din partea organizatorilor, nu mi-ar fi atras atentia, iar Melania  (sufletul cald, energic si plin de empatie al echipei, si persoana care ma face sa zambesc ori de cate ori lucrurile nu merg atat de bine), nu mi-ar fi spus dupa cursa: “Ma uitam dupa fustita ta neagra până în zare, si incercam sa nu te pierd din privire. Stateam cu ochii numai pe ea!” La un moment dat am simtit in partea de final ca pot sa alerg  si mai bine. Si ghiciti ce tricou am ales? Pe cine am ales sa urmaresc? Pe Superman. Si acum rad, imaginandu-mi momentul: Melania dupa mine, eu dupa Superman 😀

 

2017 a fost cu siguranta un an despre care pot spune multe. Un an in care am amestecat culorile, pictand usor pe asfalt, croind carari noi pe munte, curse scurte cu pace la care nu visam, curse lungi, de anduranta, in care rezistenta a fost parte din frumusetea curselor.