Deși a trecut ceva vreme de când Mela (frumoasa ultramaratonistă a echipei noastre) mi-a spus: “Cred că ar fi bine să scrii pe blog despre accidentarea asta a ta, că poate le va fi de folos și altor alergători”, a durat până să îmi iau inima-n dinți și să îmi fac puțin timp să aștern pe hârtie câte ceva din experiența prin care am trecut. Nu e nimic grav, dar nici nu aș putea spune că mi-a fost ușor. Accidentarea a apărut în 2017, undeva prin vară. În august, luna mea preferată pentru vacanță, pe când făceam o alergare pe malul mării, dis de dimineață, imediat după ce îmi desfătasem sufletul și privirea cu un răsărit magnific, și ajunsesem pe la km 9 am început să simt o durere ușor jenantă la genunchiul stâng. Nu știam ce poate fi, km nu erau mulți, viteză pe nisip nu aveam, însă am decis să alerg mai ușor, până am fost nevoită să mă opresc.

Câteva zile mai târziu, după ce plecasem de la maream încercat să alerg de data asta pe pământ. Însă durerea a reapărut, de data aceasta mai devreme, după nici 5 km. M-am oprit, cu gândul că trebuia neapărat să aflu ce e cu durerea asta. Au mai trecut câteva zile și m-am reîntors din vacanță, iar între timp, optimistă din fire, mi-am zis că poate doar mi se păruse, că nu era nimic în neregulă cu genunchiul meu, și că sigur dacă a fost ceva, posibil să fi fost trecător. Așa că într-o dimineață de weekend am stabilit sa ne vedem în parc cu echipa și să facem un long run prin Herăstrău, locul nostru preferat din București. Am început alergarea cu Mela și Virgil, povestind și punând la cale următoarele noastre competiții.

Însă, din păcate long run-ul planificat, a fost mai scurt decât mă așteptam. După nicio tură de parc, am simțit cum genunchiul meu m-a săgetat o dată puternic în lateral, ceea ce m-a făcut să mă opresc brusc. Până la mașină am mers mai mult șchiopătând. Acesta a fost momentul în care am decis că este cazul să ajung la un medic. Mela mi-a spus atunci: “Te duci la La urgențe, iar dacă ai nevoie de ajutor, strigi.” Zis și făcut. Am urcat în mașină, și am ajuns la urgențe, la Floreasca.

După un consult și o radiografie (care să excludă o eventuală fisură) diagnosticul pus la camera de gardă a fost: Suspiciune entorsă de genunchi stâng, hidrartroză minimă. Cu recomandarea de a pune gheață câteva zile, de a păstra o fașă elastică, aplicații locale cu gel și câteva antiinflamatoare orale, am plecat mai bulversată decât venisem, dar oarecum liniștită că nu mi-am fracturat nimic. Totodată, primisem și sfatul de a face pauză de la activitățile sportive și de a reveni la control după câteva zile. Și pentru că deja cunoșteam specialistul de care aveam nevoie (un medic extraordinar: Dr. Andrei Ioan Bogdan – care îmi fusese alături și mă scosese din impas la un moment dat după o entorsă urâtă de gleznă ce durase mai mult de șase săptămâni și părea că nu vrea să mai treacă), mi-am făcut o programare și în următoarea săptămână la consult am aflat că de fapt ceea ce suferea genunchiul meu se numea: sindrom de bandă iliotibială (sindromul de tract ilio-tibial), sau ceeea ce se mai numește popular: genunchiul alergătorului.

Mi s-a explicat amănunțit ce înseamnă asta, ce presupune și ce soluții aveam pentru vindecare. Așa am aflat că acest sindrom de tract ilio-tibial este una dintre cele mai frecvente leziuni ce apar în rândul alergătorilor, iar ceea ce semnifică este că banda iliotibială (ligamentul care coboară de la șold în partea laterală a coapsei și ajunge până la genunchi, aproape de tibie) este prea în tensiune sau inflamată. Ea apare ca urmare a suprasolicitării provocate de frecările repetate ale tractului ilio-tibial și se manifestă cu dureri intense în zona latero-externă a genunchiului. Din ceea ce îmi spusese medicul și am citit și ulterior pe internet (m-am delectat câteva zile cu articolele pe le-am găsit cu duiumul), durerea de tract ilio-tibial poate fi suficient de puternică încât să pună pe tușă complet un alergător câteva săptămâni sau chiar câteva luni. În sinea mea speram să nu măresc rândurile celor care aveau nefericitul ghinion să stea deoparte de alergat mai mult de 2-3 săptămâni.

Faptul că trebuia să iau o pauză de la alergare era cel mai greu de acceptat. Nu era alegerea mea. Trebuia. Mă simțeam ca un copil căruia i se lua jucăria preferată. Nu renunțam eu la ea, de bună voie, ci mi se luase.

Am început cu câteva ședințe de fizioterapie și am încercat să îmi limitez antrenamentele incluzând aici clasele de la sală (lucru și mai greu de acceptat pentru un instructor de aerobic obișnuit să lucreze cot la cot cu participanții la clase). Dar, pentru că există întotdeauna un dar, nu am putut să stau departe de mișcare atât timp cât ar fi trebuit.

De ce? Pentru că nu credeam că poate fi atât de serios (doar nu era necesară nicio operație, nu?) Pentru că urmau 2 concursuri importante pentru mine, două provocări pe care de-abia le așteptam: 2X2 Race (45km și 4200 m diferență pozitivă de nivel, pe cele mai înalte două vârfuri din România, Moldoveanu, 2544 m și Negoiu, 2535 m din Făgăraș) și proba de 53km de la Transmaraton – un concurs de suflet (o alergare cu diferență pozitivă de nivel 2050 m).

Așadar iată-mă prezentă la startul ambelor curse, la câteva săptămâni distanță între ele.

Și pentru că eram suficient de încăpățânată să cred aș dezamăgi niște oameni dragi mie, care se așteptau să mă vadă alergând pentru cauza socială al cărei fundraiser eram la Transmaraton (Școala de Valori- proiectul Excepționalii)  Atunci așa am gândit și am acționat ca atare. Totodată, la Transmaraton plecam pentru al 4-lea an acolo, și eram cu cea mai mare parte a echipei: Virgil, Simona, Daniel și Roxana – 5 mușchetari care încercau să cucerească Transfăgărășanul!

Fiecare își alesese proba favorită, însă toți aveam aceeași cauză nobilă pe care o susțineam – proiectul Excepționalii, Școala de Valori. Cu o zi înainte de concurs, Virgil îmi spusese: “Aleargă puțin să vezi cum îți simți genunchiul. Poate mâine nu îți va face probleme!”

A doua zi, de dimineață, după primii 4 km de la start (care desigur erau în urcare pe Transfăgărășan), deja durerea era prezentă, iar pe la km 16 simțeam cum piciorul drept care preluase permanent efortul pe care piciorul stâng nu-l mai putea face, începuse și el să dea aceleași semne de durere. A fost pentru prima dată când am început să vorbesc cu voce tare. Cu ai mei genunchi. Le-am spus că nu îi înțeleg și i-am întrebat de ce tocmai acum, amândoi, și-au luat lumea în cap? Și pentru că nu primeam niciun răspuns, și sincer nici nu mi-aș fi dorit, mi-am propus atunci, că orice ar fi, trebuie să ajung la finish în alergare. Gândul abandonului nu mă încânta deloc. Așa că am strâns din dinți și am terminat cursa, cu zâmbetul pe buze, și durere la ambii genunchi.

Exceptând partea cu durerea genunchilor și cel mai tare vânt pe care l-am prins vreodată pe șosea, cursa în sine și atmosfera evenimentului au fost extraordinare. Iar momentele petrecute cu echipa în acel weekend, rămân în cutiuța de amintiri. Aaa, să nu uit de cele mai cool kinesio tape pe care le-am avut vreodată 🙂 (mulțumesc Ștefania).

La 2X2 Race am trecut peste durere făcând o infiltrație, cu un medicament care reprezintă un tratament rapid, complex și eficient în inflamații, cu 1-2 zile înainte și luând un antiinflamator oral în timpul cursei. A fost o alergare foarte faină, contra timp, și pe care sper să mai am ocazia să o repet. Știți nu-i așa că pentru a fi acceptat ca participant la această cursă este important să îndeplinești anumite criterii? Fiind singura cursă din țară care se desfășoară integral la peste 2000 m altitudine, și cu siguranță una din cele mai tehnice din lume, criteriul principal este să fi terminat 2X2 în anul anterior sau să fi terminat în jumătatea superioară a clasamentului orice altă cursă de minim 35 km și 1500 m D+, cu cel mult 18 luni înainte de startul 2X2 RACE. Cum puteam rata o astfel de ocazie? Când îi spusesem lui Virgil, la început de an că aș vrea să mergem la 2X2, la cursa mare, a stat puțin pe gânduri. Dar nu prea mult. Și apoi a acceptat propunerea mea. A fost o cursă grea, cu multe provocări, dar pe care am făcut-o cu atâta bucurie.

Câteva zile mai târziu îmi spuneam povestea în cabinet, medicului meu. Știam că sărisem calul, sau în cazul meu munții, însă ca un copil mic care știe că a făcut o prostioară, îmi acceptam și eu greșeala.

A urmat un lung șir de proceduri de fizioterapie și kinetoterapie, care însă veneau cumva prea târziu. Exagerasem și acum trebuia să accept că recuperarea mea va dura.

Cum să împaci dorința cu încăpățânarea, responsabilitatea cu voința, și încrederea în sine cu confruntarea realității? Îmi amintesc că la una din ședințele de kinetoterapie cineva m-a întrebat dacă a meritat să fac tot efortul acesta și să nu mă opresc la timp. I-am răspuns fără să stau prea mult pe gânduri: Da.

Acum, peste timp, și întreaga experiență, aș schimba cu siguranță ceva la acel moment. Probabil nu degeaba se spune că învățăm din experiență, și mai ales din cea personală. Dacă atunci întrebarea primită mi se părea fără sens, acum îi pot înțelege mai bine sensul. După 2 luni, am oprit ședințele de kinetoterapie deoarece exercițiile de întărire a musculaturii ajunseseră să îmi aducă dureri suplimentare în zona mușchilor gambelor și ai tibialului anterior.

Am continuat doar cu exerciții de stretching, făcute sub supravegherea unor kinetoterapeuți cu experiență și cu care ajunsesem să legăm o prietenie frumoasă (Alin – un kinetoterapeut cu multă experiență și un excelent profesionist, Ștefania și Iulia – pe care îi găsiți în echipa de profesioniști ai dr. Andrei Ioan Bogdan, la http://www.centrokinetic.ro).

La sală ajunsesem să lucrez doar partea superioară a corpului, reducând de tot exercițiile pentru picioare. Și uite-așa dintr-un instructor care se antrena cot la cot cu participanții, ajunsesem să lucrez doar o parte din exerciții. Însă fetele (și băieții) știau că sunt acolo pentru a face mișcare pentru ei înșiși, așa că munceau cu drag. Prezența mea le era suficientă. Și încrederea că sunt acolo pentru ei, că le acord toată atenția și împărtășesc cu ei din experiența mea profesională.

Timp de 1 an, în care am încercat toate tipurile de terapii și tratamente existente pe piață la acel moment (ați fi cu adevărat impresionați să aflați câte există) nu am simțit nicio schimbare. Am făcut ecografii musculare, RMN-uri (genunchi, gambe, coloana), EMG, analize pentru artrită/reumatism, infiltrații PRP, kinesio taping, etc. Nimic din toate acele investigații nu reușeau să ofere explicații pentru noile dureri apărute. Dureri pe care le simțeam și la simplul mers pe stradă, sau în poziție de relaxare (stând pe scaun la birou, sau seara întinsă în pat).

 Deși după o vreme (aproximativ 9 luni) investigațiile repetate indicau faptul că bandeleta iliotibială nu mai era atât de inflamată (un RMN sau o ecografie de părți moi poate arăta cu claritate dac există sau nu o îngroșare benzii care rezultă din inflamația existentă), durerea din lateralul genunchilor, și mai ales cea de la gambe și mușchiul tibial anterior nu dădeau niciun semn că ar vrea să dispară.

A fost anul cel mai lung, perioada cea mai întinsă ca durată pe care mi-o aminteam din ultimii 15 ani  în care am făcut cea mai puțină mișcare, dar și anul în care am început să prețuiesc exercițiile de stretching, chiar dacă la un moment dat devenise rutinier. Cei care mă cunosc știu despre mine că sunt o fire mai energică și că clasele de body & mind nu se numără neapărat printre preferatele mele (fără ca asta să însemne că nu îmi plac). Însă pur și simplu, energia mă caracterizează mai degrabă decât starea relaxată.

La un moment dat, am adăugat în recuperare și masajul. Nu cel de relaxare, ci cel făcut de un profesionist specializat pe recuperare sportivă: Mihai Cîrstea (fost sportiv de performanță, decatlonist) este unul din profesioniștii din acest domeniu (Mela, mulțumesc muuult pentru că ne-ai făcut cunoștință), și pe care vi-l recomand cu încredere.

Erau singurele soluții care reușeau să mai disipe durerea resimțită.

Și da, anul 2018 a fost și anul în care am luat 8 kg în plus. Bonus pentru nemișcare. Îmi amintesc și acum de septembrie 2018, când la Ciucas X3 fiind, în calitate de voluntar, am îmbrăcat tricoul evenimentului. S-ul cu care eram obișnuită, venea pe mine ca turnat…în XS. 😀  Dar, ce poze frumoase am ca amintire de atunci. Îndeosebi una cu muuulte medalii, în zona de finish (și pentru care îi mulțumesc mult lui Penel Louis).

Astfel, după 1 an de zile, în care ajunsesem la 7 medici renumiți, cu specializare în ortopedie și traumatologie sportivă, care și-au dat toată silința să găsească un răspuns pentru durerea care nu dispărea, rămăsesem fără idei. Din punct de vedere emoțional a fost un an frustrant, un an în care îmi vedeam prietenii alergând, un an în care treceam cu mașina pe lângă parc și ochii mei nu vedeau decât alergătorii, care se perindau unul după altul, fie vară, fie iarnă. Un an în care visam uneori noaptea că alerg maratoane. Nu-mi amintesc dacă și ajungeam la finish, dar îmi amintesc sigur că senzația resimțită părea atât de reală.

În același timp, a fost un an în care i-am avut alături pe Aviatorii mei (echipe mea de suflet: Aviatiei Run TEAM), fără susținerea cărora nu știu cum aș fi trecut peste acest moment. Când mă simțeau mai distantă și nu participam atât de des la discuțiile noastre de grup, știau să îmi transmită întotdeauna cuvinte magice și să îmi arate că le pasă de mine. Prezența lor a fost mereu asul meu din mânecă.

Am avut desigur și momente în care aproape că acceptam ideea că nu voi mai alerga, și că viața există și fără alergare. Acum însă știu că erau doar amăgiri de moment și că asta a fost strategia mea inconștientă de a trece peste acele momente. Iar dacă Mela, Oana, Simona, Viorica și Virgil au fost mereu aproape de mine, și eu am stat aproape de ei. Mi-am însoțit echipa la aproape toate concursurile la care a participat, motiv pentru care puțini alergători știau că eu nu mai alerg.

Știam că dacă nicio soluție din cele încercate (diferitele metode de tratament) nu aducea schimbări, o ultimă soluție ar fi fost intervenția chirurgicală. Dar pentru mine asta nu era o alegere. Cândva, de-a lungul timpului, am avut revelația faptului că viața noastră se poate schimba și poate lua o cu totul altă turnură în funcție de alegerile pe care le facem. Și că nu avem ocazia să o luăm de la capăt dacă din întâmplare nu am făcut alegerile potrivite, pentru că nu-i așa, viața nu e ca-n filme, iar nouă nu ni se oferă ocazia să retrăim aceeași zi din nou și din nou, ca în Ziua cârtiței (Groundhog Day).

Și totuși, cum am reînceput să alerg? Cam atunci când mă apropiam de un an de nealergare, mă aflam în vacanță în afara țării (Montreal, Canada), s-a întâmplat ca la hotelul în care eram cazați și în care avea loc un eveniment internațional, să se oganizeze o alergare într-una din dimineți. În mailul primit se preciza că va fi o alergare ușoară, pentru oricine își dorea să facă puțină mișcare pe străzile orașului la primele ore ale dimineții, când încă agitația de peste zi era departe, iar primele raze de soare încălzea ușor clădirile și bulevardele întinse până departe. Poate că acesta imboldul de care aveam nevoie. Și poate la asta și-a adus aportul și plimbarea mea  de cu două zile înainte când am urcat la pas Mount Royal, un deal-parc ce se înalță majestuos în mijlocul Montrealului, și care seamănă oarecum cu Tâmpa din Brașov, unde am văzut mulți alergători, în urcare sau pe coborâre.

De fapt cred că i-am văzut pe toți.  Cu oarece teamă, dar și o dorință de nestăvilit, am coborât înainte de ora 07.00 în holul hotelului, așteptând să alerg pe străzi alături de temerarii treziți cu noaptea-n cap. Au fost doar 2.5 km relaxanți, însă sentimentul pe care l-am avut – a fost de neegalat. Când am ajuns înapoi în camera de hotel am făcut repede o poză și am trimis-o aviatorilor mei, cu mesajul: Am făcut-o! Și un zâmbet mare!

După acest moment, complet neprogramat, mi-am propus încet-încet să reîncep alergările. Și am făcut asta, dipă ce am ajuns din nou acasă. Atât de încet precum un melc. Am alergat o dată pe săptămână câte 3 km, pe stadion, după ce mi-am comandat pantofii de alergare cu cea mai mare amortizare pe care i-am găsit la acel moment, la un pace atât de mare de nu mă recunoșteam (nici măcar prima alergare nu a fost atât de înceată), timp de 3 luni. După fiecare astfel de alergare, durerile la picioare se intensificau și aveam nevoie de cate 3-4 zile de pauză (odihnă). Și dacă aș fi vrut să alerg mai des, nu aș fi putut. Și trebuie să mă credeți că pragul meu de rezistență la durere este unul ridicat. Prima alergare pe stadion a fost pentru mine ca o zi de sărbătoare. Âin minte că am simțit atunci nevoia de a face o postare pe facebook în care spuneam că reînvăț să alerg. Eram atât de fericită că voiam să știe toată lumea de bucuria mea. Legat de pantofii de alergare cu care am reînceput să alerg – se pare că nu a fost neapărat cea mai inspirată idee, dar asta aveam să aflu mult mai târziu. Deși știam că rolul acestora este de a amortiza țocul la impactul piciorului cu solul, se pare că eu aveam nevoie de altceva. Dar despre asta vă povestesc puțin mai încolo.

Începutul anului 2019 m-a adus în zilele de joi alături de comunitatea #adidasrunnersbucharest, unde alături de aviatorii mei (care deja erau de-ai casei aici) și alți prieteni alergători, am prins curaj.

Am continuat alergările cu număr redus de km (5-6 km), iar la primele concursuri din 2019 am participat doar la cursele mici (10 k), până când am ajuns din nou la momentul în care am simțit că pot alerga distanțe mai lungi, precum semimaratoane sau maratoane. Problema mea nu trecuse, însă acum eram mai dornică decât oricând să o rezolv.

Pe la finele primăverii am cunoscut un medic specialist în reabilitare medicală – Codruța Cioponea, care cu multă însuflețire și deschidere mi-a spus că trebuie și e sigur o să găsim o soluție pentru problema mea. Dar mai întâi avea nevoie să descopere cauza. Așa că după un consult amănunțit și o discuție în care i-am spus pe scurt istoricul meu, Codruța a deliberat: cauza acestor dureri care nu mai treceau aveau la bază un dezechilibru muscular la nivelul trenului inferior. Dezechilibrul muscular poate fi de două feluri: de o parte și de alta (drept versus stâng, de exemplu: fesier mediu stâng-fesier mediu drept) sau față-spate (grupe antagoniste: de exemplu, cvadriceps-biceps femural). În cazul meu, problema consta în diferența dintre gluteus medius stâng și gluteus medius drept (adică fesierul mediu stâng era mult mai dezvoltat şi mai puternic decât cel drept). Mi-a explicat amănunțit cum funcționează legătura dintre mușchi, tendoane, articulații, ce se întâmplă când apare unul din ei nu mai sunt la capacitate normală și apare devine lanțul slăbiciunilor. Și eu am încercat să înțeleg tot ceea ce îmi spunea. Deși recunosc că eram puțin pesimistă la început, optimismul și încrederea ei, mi-a deschis o portiță spre cheia rezolvării problemei. Desigur, în afară de consultul efectuat, pentru a lua o decizie cât mai corectă (acurată) în ce privește tratamentul recomandat, Codruța mi-a recomandat și un test de analiza mersului și alergării, care are în vedere măsurarea unor parametri ce detectează eventuale asimetrii ale picioarelor, ineficiențe de mișcare și zone cu probleme. Iar datele obținute în urma acestei evaluări conduc la crearea unui plan personalizat de intervenție pentru fiecare persoană în parte. Testul l-am făcut la Centrul Superfit (www.superfit.ro) și cred că este binevenit oricărui sportiv, fie el amator sau profesionist. Pentru că eu cred că, chiar dacă obiectivul tău nu este acela de a obține rezultate mai bune, e bine să știi cum e postura ta în mers și alergare, pentru a preveni posibile accidentări sau apariția unor dureri. Astfel, la plecare am primit un set de sfaturi, la care s-a adăugat și o listă de exerciții specifice rezolvării defecțiunilor mele (dezechilibrul muscular descoperit). Unul din sfaturile primite privea și tipul de pantofi de alergare pe care ar trebui să îi folosesc: simpli, cu talpă cât mai joasă, fără amortizare (spumă). Hmmm, nu înțelegeam cum aș putea să alerg fără așa ceva, de când aflasem că acest tip de pantofi au rolul de a a amortiza călcătura și de a stabiliza piciorul în timpul alergării efectuate pe suprafețe tari cum este asfaltul.

Însă Codruța mi-a explicat și mi-a spus că am nevoie de un pantof de alergare fără amortizare deoarece am nevoie ca piciorul meu să simtă mișcarea pe care o face și să pot avea control asupra ei. Talpa cu spumă nu face decât să preia din rolul piciorului. Iar în cazul meu, aveam nevoie să pot simți ceea ce se întâmplă, inclusiv la nivelul tălpii. Apoi, m-a asigurat că toate acestea mă vor ajuta, însă nu de o zi pe alta. Să am răbdare. Și să fiu conștiincioasă. Să încerc să le fac zilnic, chiar dacă nu alerg.

La câteva săptămâni după acest moment am avut în vizită la sală, un bun și drag prieten (unul din mentorii mei, de la care am învățat din tainele fitness/aerobicului cu ani în urmă), Marian Podoleanu – care se afla în vacanță în țară (el trăind deja de ceva ani buni în afara țării). Am discutat și cu el această “problemă” a mea și care s-a alăturat ideii emise de Codruța. Așadar, nu aveam decât să continui pe acest drum, să văd dacă îmi aducea o schimbare.

 

Poate că de fapt, chiar asta era problema. Acum alerg. Nu la fel de des, nu la fel de repede, nu mai particip la atât de multe competiții. Anul trecut (2019) am avut câte 1 singură competiție pe lună. Și da, am participat ca pacer la MIB, alături de Mela (#aviatieigirls). Și am reușit să fac și două maratoane montane (Ciucas X3, Cindrel în alergare).

Durerea încă e acolo, însă nivelul de intensitate a scăzut mult. Însă mai fac exercițiile, și acum știu că pot să schimb ceva. Să nu credeți că nu am avut momente în care voiam să renunț, sau în care deja îmi imaginam viața fără alergare (fără să mai simt nicio frustrare legat de asta). Dar, din când în când soarele apărea pe strada mea și îmi amintea că nu am voie să renunț. Am trecut și trec peste acest moment. Cu multă răbdare, voință și oameni dragi alături.

Și nu uitați de warm-up și stretching (cel puțin 5-7 minute fiecare). Sunt extrem de importante, de fiecare dată când faceți mișcare: înainte să începeți să alergați, organismul are nevoie să fie pregătit pentru efectuarea efortului care va urma (este un proces de adaptare fizică, dar și psihică a organismului față de activitatea intensă și aduce cu sine un nivel optim de funcționare din punct de vedere cardio-vascular, respirator și locomotor), în timp ce după alergare, stretchingul are rolul de a relaxa (detensiona) și grăbi procesul de refacere a mușchilor.  

Să ne vedem cu bine la alergări, fie pe asfalt, fie pe munte 😊